Grigore I cel Mare

S-a nscut la Roma prin 540 dintr-o veche si nobila familie, aceea a Anicilor. După ce şi-a terminat studiile, a îmbrăţişat cariera administrativă, ajungând pe la 573 să fie numit de Iustin II-lea - împăratul Bizanţului, prefect al Romei, fiind astfel însărcinat cu întreaga administraţie civilă a oraşului. Pe la 575, în urma morţii tatălui său, a renunţat la această demnitate şi a îmbrăţişat viaţa călugărească.
El,"care era obijnuit sa treaca pe straziile orasului in vesminte de matase pline de pietre pretioase", "a imbracat rasa calugareasca si s-a consacrat slujirii Domnului". Işi împarte întreaga avere săracilor şi întemeiaza şapte mănăstiri (şase în Sicilia), dintre care una în casa părintească în Roma, unde adună călugări benedictini alungaţi din Mănăstirea Monte Cassino de năvălirile longobarzilor. Fiind hirotonit diacon de catre Benedict I, iar de Papa Pelagiu II, preot, în 578, a fost trimis la Constantinopol în calitate de apocrizariu (nunţiu apostolic) la curtea împărătească, unde a rămas până în 585 (şapte ani), când se reîntoarce la Roma şi îşi reia viaţa retrasă în mănăstirea sa, fiind ales abate. In urma unei epidemii teribile de ciuma pe 7 februarie 590, Papa Pelagius al-II-lea moare. Grigore este astfel ales prin unanimitate de catre popor, senat si cler drept urmas al tronului pontifical.
El se opune insa si scrie in acest sens o scrisoare catre Mauricius (imparatul bizantin). Scrisoarea este falsificata insa, mesajul acesteia fiind acum unul de multumire si de asigurare a bunei starii a biserici. Dupa ce ajunge scrisoarea de afirmare de la Constantinopol, acesta potrivit unei legende a sec. al-IX-lea incearca sa fuga. Impreuna cu cativa negustori pleaca si se ascunde in padurea din provincia Sabina. Se spune insa ca romani l-au gasit cu ajutorul unui porumbel de foc ( reprezentat al Duhului Sfant) care a semnalizat pozitia lui Grigore, drept urmare a fost condus triumfal la bazilica Sf. Petru, unde a fost incoronat ca Papa pe 3 septembrie 590. Episcopatul său a durat 14 ani şi a fost unul dintre cele mai strălucite, deşi situaţia în care se afla Biserica, în acest timp, era dintre cele mai deplorabile. Sf. Grigore obţinu, aproape printr-o minune, în 591, încetarea ciumei ce bântuia Italia. Deasemenea ii ajută pe cei loviţi de nenorocire, punând capăt foametei. Intre timp reformeaza clerul, completeaza scaunele episcopale vacante, restaureaza bisericile şi mănăstirile, ridică moralul poporului deprimat de atâtea boli şi nenorociri. Indepărteaza chiar primejdia longobarzilor, acceptand sa dea, in anul 593 un tribut anual in valoare de cinci sute de lire de aur. In 598, face pace cu ajutorul noului exarh Calinic, biserica devenind astfel un imens azil. Se implica asiduu punand la dispozitie propiile bunuri, iar la fiecare inceput de luna pune sa fie impartite oamenilor cereale, haine si bani. Grigore precizeaza atunci ca nu vrea ca visteria bisericii sa se spurce cu castiguri rusinoase.
S-a îngrijit de încreştinarea popoarelor germanice cu misionari benedictini, a evanghelizat Anglia, trimiţând acolo pe Sf. Augustin impreuna cu 400 călugări benedictini. A continuat apoi opera de încreştinare a francilor, începută cu mult timp în urmă de catre episcopii gallo-romani, reuşind în mare parte să încreştineze restul francilor şi burgunzilor. Aceasta opera a fost aspru criticata datorita strategiei sale: "extrem de potrivita pentru a convinge sufletul infantil al unor popoare inca foarte primitive", este poate singurul defect.
In Orient, Papa Grigore cei Mare a continuat lupta cu monofizismul şi nestorianismul, opunandu-se cu dârzenie ambiţiilor nelegitime ale Patriarhului din Constantinopol, Ioan Postelnicul, care pretindea titlul de patriarh ecumenic. Papa era convins de autoritatea sa asupra întregii Biserici Catolice, inclusiv cea din Constantinopol, şi din întreg Imperiul Bizantin. Acesta este si motivul pentru care a respins titlul de patriarh ecumenic şi şi-a luat, pentru prima dată, numele de Servus Servorum Dei (Sluga slugilor lui Dumnezeu). Cu toate aceste preocupări, Sf. Grigore n-a neglijat nici instrucţia clerului, nici a poporului său, aşa încât, la moartea sa s-a spus, că a fost păstorul desăvârşit, a cărui fizionomie a delimitat-o în opera "Liber Regulae Pastoralis".
Sf. Grigore de Tours spune că Papa Grigore a fost cei mai învăţat om al vremii sale. Ca scriitor, nu prezintă prea mare valoare. Sf. Grigore îi dispreţuieşte pe scriitorii clasici şi are, în general, un stil simplu şi grav, corespunzător caracterului său. Lexicul şi sintaxa din operele sale sunt acelea ale decadenţei. Dacă însă se considera fondul lucrărilor, atunci ele sunt de cea mai mare importanţă. Caracterul principal al scrierilor sale este practicitatea.
Grigore cel Mare trebuie considerat ca fiind in relatie cu cultul relicvelor, care in acei ani devenea tot mai prezent. Dante aminteste in Divina Commedia o credinta populara, o legenda precum ca Grigore l-a inviat pe Traian pentru al crestiniza, astfel Traian luandu-si "zborul" in imparatia lui Dumnezeu.
Iconografic este prezentat cu porumbelul Sf.Duh langa urechea dreapta, ca semn al legaturi sale cu Dumnezeu. Gregorovius afirma ca : "un suflet atat de elevat si de generos ca al sau nu a mai stat pe tronul Sf. Petru". Servus Servorum Dei, cum ii placea sa se autodefineasca, a murit la 12 martie 604, fiind inmormantat la bazilica Sf.Petru. Inscriptia de pe piatra funerara il numeste Consul Dei.